Muzeul Abandonului (MA), primul muzeu exclusiv digital si participativ din Romania, se afla in mijlocul unei noi campanii publice de recuperare memoriala a amintirilor din jurul fenomenului abandonului. Se implinesc doi ani de la lansarea primei campanii participative MA, care a reusit sa stranga o comunitate semnificativa in jurul acestui proiect memorial si prin care s-a inceput constructia unei arhive digitale care acum se apropie de 20.000 de itemi.  
Noua campanie, Lumina din intuneric, invita donatorii la explorarea uneia dintre cele mai semnificative rani colective ale societatii romanesti, prin donarea propriilor povesti de abandon din copilarie, privite printr-o lentila vindecatoare, pusa asupra oamenilor sau intamplarilor care au adus un strop de lumina in oceanul singuratatii.

“Castelanele” de la Zau de Campie

Prima poveste a campaniei Lumina din intuneric este si cea care va sta la baza urmatoarei expozitii a Muzeului Abandonului. Vara aceasta o echipa interdisciplinara, alcatuita din noua specialisti: istorici, antropologi, arhivisti, curatori, oameni de comunicare si experti in noile tehnologii, au inceput o cercetare de teren la Zau de Campie.

Castelul de la Zau a fost construit intre 1908 – 1912 de baronul István Ugron, membru proeminent al nobilimii secuiesti si inalt diplomat in regimul austro-ungar. Odata cu instaurarea regimului comunist, proprietatea a fost nationalizata, iar cladirea a fost transformata in scoala agricola, apoi in casa de copii.

"In anii grei ai comunismului, o familie de profesori, Irina si Pamfil Moldovan, doi dascali cu suflet care nu avea copiii lor, au luat in administrare in anul 1963 casa de copii in care se aflau 200 de fete si le-au ingrijit ca si cum ar fi fost copiii lor. In orfelinatul de la Zau de Campie nimeni nu avea voie sa loveasca sau sa tipe la copii. D-nul Moldovan a organizat o ferma pe terenul castelului, astfel incat fetelor sa nu le fie niciodata foame. Apoi a construit terenuri de tenis si baschet, astfel incat copiii din sat se uitau aproape cu invidie la fetele de la castel. In croitoria de la Ugron nu s-au facut niciodata camasi de forta, ca la Caminul Spital de la Sighet, ci lazi de zestre pentru fete. In bucataria de la Ugron nu s-a gatit niciodata supa de vegeta, ca la Sighet, ci mancaruri pe care fetele si le aduc aminte si acum, dupa 20 sau 30 de ani. Pe culoarele Ugronului nu se auzeau tipete si plansete, ci muzica si veselie.” Oana Dragulinescu, fondatoarea Muzeului Abandonului 

Cele peste 25 de interviuri  realizate cu fosti angajati sau fete care au trait la castel, dar si sutele de obiecte si documente colectate de echipa muzeului, demonstreaza ca au existat insule de lumina in felul in care copiii abandonati au fost ingrijiti, protejati si iubiti in istoria recenta a Romaniei.
 
Iata un fragment din marturia Madalinei, culeasa de echipa muzeului in iulie 2023 la Zau de Campie: „Nu mi-a  lipsit nimic. Mancarea era foarte buna, dus cu apa calda, patul meu, lenjerie curata, televizor, teracota cu care ne incalzeam si era cald, sala de meditatii cu tabla, brad de Craciun. La bunica acasa nu am avut niciodata brad si nici nu venea Mos Craciun. Hainele erau toate la fel, sigur. Se umplea strada de culorile noastre cand mergeam la scoala si erau supra-dimensionate ca asa erau anii, moda, eu stiu? Dar daca eram acasa, nu aveam nici pe sfert din ce aveam acolo…”
 
ZAU DE CAMPIE  - “A fost cea mai frumoasa perioada din viata mea" 

In timpul cercetarii am auzit ca o mantra fraza: “A fost cea mai frumoasa perioada din viata mea”. Marturiile colectate la Zau de Campie ne-au deschis ochii asupra unei noi piste de cercetare. Dincolo de imaginile terifiante ale orfelinatelor romanesti din timpul comunismului si din perioada post-comunista, dincolo de datele colectate la Caminul pentru Minori Deficienti Nerecuperabili de la Sighet, fenomenul abandonului in Romania a avut si lumina, iar aceasta lumina a lasat in urma rezilienta, capacitate de integrare sociala, modele de bune practici, prietenii de zeci de ani, conexiuni emotionante cu membri de personal si profesori, care inca dainuiesc peste timp.
 
Tanti Toia, bucatareasa de la „Castel” care invartea un polonic lung de un metru si-si comandase cutite speciale ca sa stapaneasca bucatele pe care le pregatea pentru sute de fetite, are astazi 80 de ani.  32 dintre ei i-a petrecut in mijlocul copilelor de la Zau. Precum toti cei pe care i-am intervievat in aceasta vara, vede inca acel loc cu frumusetea lui de odinioara, ordinea, curatenia, straturile de flori, renovarile constante pe care le faceau toti membrii de personal, ca o echipa. „Etalon pe tara! Asa de gospodarita o fost...”, ne-a spus cu mandrie despre casa de copii.

Aceeasi poveste am cules-o si de la doamna Lucretia din Zau de Campie, om de nadejde la bucatarie timp de 36 ani.
 
Avea 19 ani, iar castelul unde se angajase la bucatarie adapostea o scoala agricola si nu avea inca canalizare. Aduceau apa cu carutele de la o fantana despre care se spunea ca are cea mai buna apa din zona. 
Doamna Lucretia era o copila care crescuse fara tata si a vazut in directorul Moldovan un om organizat, sever, dar bun cu copiii. „Pentru mine a fost ca un tata. Eu am crescut acolo in anul ala cat am lucrat…”. Pe masura ce scoala agricola s-a transformat in casa de copii, doamna Lucretia s-a maritat si i s-a nascut o fetita. Cand a revenit la munca, in 1965, a gasit peste 200 de fete pe care trebuia sa le hraneasca si o gospodarie uriasa cu animale si pasari, fan de cosit si pamant de lucrat. „Nu razbeam sa taiem gaini…”, isi aminteste.
 
Cand plecau fetele la oras sa-si continue studiile la liceu, bucatareasa avea grija sa le faca pachete cu mancare pentru drum. De Craciun rula cate 6-700 de sarmale si pregatea si toba, carnati, caltabos si mai multe feluri de prajituri. Zilele de nastere ale elevelor erau serbate cu torturi special pregatite, in timpul unor ani in care multi dintre copiii institutionalizati ai Romaniei nu stiau ca au o zi de nastere.
 
Stim ca in amintirile multor copii care au crescut intr-o institutie exista si franturi de lumina: colegi pe care-i simteau “frati”, un educator sau o bucatareasa care le-a devenit familie, voluntari cu care au legat prietenii, serbari sau tabere pe care le pastreaza vii in gand. 

Doneaza propria ta poveste de lumina din intunericul abandonului!

Asteptam marturiile dumneavoastra despre lumina din intunericul abandonului prin intermediul acestui formular: https://bit.ly/LuminadinIntuneric. 

Colectam marturii ale fostilor copii institutionalizati, ale angajatilor, voluntarilor, rudelor, familiilor adoptive care au imblanzit acei ani; dar si marturii despre razele de lumina care au razbatut peste abandonurile din viata multor dintre noi - divort, neglijenta, sedere prelungita la bunici, singuratate, renuntarea la un vis important, la o prietenie sau la un spatiu care ne erau dragi.

Detalii pe www.muzeulabandonului.ro